Există oameni care spun că începutul toamnei se recunoaște după frunzele ruginii.
Greșit.
În România, toamna începe oficial atunci când la 7:45 faci 35 de minute până la serviciu pe un drum pe care în august îl făceai în 12.
Te uiți în față.
Coloană.
Te uiți în spate.
Coloană.
Deschizi Waze.
Roșu.
— Ce Dumnezeu s-a întâmplat? Accident?
Soția se uită calm pe geam.
— Nu. A început școala.
Aaaa.
Corect.
Și imediat vezi confirmarea: un SUV de două tone, parcat pe avarii fix pe trecerea de pietoni.
Proprietara lipsește.
Probabil a intrat „doar un minut”.
Este 7:48.
Va reveni la 8:23.
Prima probă: florile pentru „duamna”
Totul începe, de fapt, cu o seară înainte.
— Mamiii, trebuie să luăm flori pentru doamna!
Mama încremenește.
— Cum adică flori? N-a zis nimeni pe grup!
Ia telefonul.
Deschide grupul „Clasa VII B – PĂRINȚI”.
174 de mesaje necitite.
Începe să deruleze:
— „Bună seara!”
— „Bună seara!”
— „Bună seara și din partea noastră!”
— „Mulțumim!”
— „Cu drag!”
— „Știe cineva la cât trebuie să fim mâine?”
— „8.”
— „Nouă ni s-a spus 8:30.”
— „Cred că 8.”
— „Doamna a spus 8:15.”
— „Deci la cât venim?”
Nimeni nu știe.
Dar undeva, printre cele 174 de mesaje, apare informația vitală:
Florile.
Mama ridică privirea.
— Ce flori îi duce Maria?
Copilul ridică din umeri.
— Nu știu.
— Dar Sofia?
— Nu știu.
— Rareș?
— Mamă, de unde să știu eu ce flori duce Rareș?!
Copilul încă nu înțelege gravitatea situației.
Nu mergi în prima zi cu orice buchet.
Aici nu cumpărăm flori.
Aici reprezentăm familia.
La florărie începe negocierea.
— Ceva frumos pentru prima zi de școală.
— Sigur. Avem acest buchet la 80 de lei.
Mama îl privește.
— E cam… mic.
Florăreasa înțelege imediat.
— Avem unul la 150.
— Arătați-mi.
Apare buchetul.
Mama îl analizează.
— Mai aveți ceva… mai deosebit?
Traducere:
„Dacă mama Sofiei vine cu unul mai mare, eu ce fac?”
Florăreasa, femeie cu experiență:
— Avem aranjamentul acesta la 230.
Pauză.
— Puneți și fundă.
Gata.
Educația copilului este salvată.
Dimineața începe expoziția florală
La poarta școlii:
— Vai, ce buchet frumos ai!
— Mulțumesc! Și al vostru e superb!
— Eee, ceva simbolic…
Ambele zâmbesc.
Copiii pleacă.
Mamele mai rămân trei secunde.
Prima se întoarce spre prietena ei:
— Cât crezi că a dat pe ăla?
— Minimum două sute.
— Pe buruienile alea?!
— Sunt flori olandeze.
— Și ce dacă? Tot se usucă.
După zece metri, cealaltă mamă:
— Ai văzut buchetul ei?
— Da.
— Cam exagerat.
— Foarte.
— Parcă era nașă la nuntă.
— Exact!
Și astfel, în numai șapte minute, „duamna” primește 28 de buchete, iar 28 de mame află cât au costat celelalte 27.
Marea întrebare: „Eu cu ce mă îmbrac?”
Să nu vă imaginați că în prima zi de școală doar copilul trebuie pregătit.
Copilul este partea simplă.
Problema adevărată este:
„Eu cu ce mă îmbrac?”
Ora 6:20.
Mama în fața dulapului.
— Rochia asta?
Tatăl, încă adormit:
— Da.
— Nici nu te-ai uitat!
— M-am uitat.
— Ce culoare e?
Pauză.
— …frumoasă.
Răspuns greșit.
— Lasă.
Urmează pantalonii.
— Ăștia?
— Da.
— Nu sunt prea eleganți?
— Atunci ceilalți.
— Ăia sunt prea casual.
Tatăl încearcă o soluție diplomatică:
— Mie îmi plac amândoi.
Greșeală și mai mare.
— Normal că-ți plac. Tu ai merge și în trening.
La 7:30 ținuta este stabilită.
Trebuie să fie suficient de elegantă încât să arate bine, dar suficient de casual încât să pară că:
„Vai, am aruncat și eu ceva pe mine.”
„Ceva”-ul respectiv a necesitat 70 de minute.
La poarta școlii începe scanarea
— Bunăăă, Silvia!
— Bunăăă, iubita! Vai, ce bine arăți!
— Eu? N-am avut timp de nimic dimineață!
— Nici eu!
Amândouă mint.
— Ce frumoasă e geanta!
— Asta? E veche!
Geanta a fost cumpărată joi.
— Și tu ești superbă!
— Vai, sunt praf!
Nu este praf.
Are părul făcut, unghiile făcute, machiaj, parfum și ochelari de soare la 7:52 dimineața, deși afară este ceață.
Se despart.
După aproximativ patru metri:
— Auzi…
— Da?
— Ai văzut-o pe Silvia?
— Da.
— Nu zic nimic.
— Nici eu.
Pauză.
— Dar?
— Rochia aia…
Și începe ședința neoficială.
Nici copilul nu poate merge oricum
În toată povestea aceasta există, undeva, și un copil.
Teoretic, pentru el a început școala.
Practic, este accesoriul principal al evenimentului.
Copilul apare în hol.
— Mamă, pot să-mi iau tricoul ăsta?
— Nu.
— De ce?
— Pentru că e prima zi.
— Și?
— Cum „și”?
Copilul privește tricoul.
Este curat.
Nu are găuri.
Nu înțelege.
Mama deschide dulapul.
— Pune-l pe ăsta.
— Dar nu-mi place.
— E frumos.
— Mă strânge.
— Nu te strânge.
— Ba da.
— L-am luat acum două săptămâni!
— Tot mă strânge.
Mama aplică argumentul suprem:
— E de firmă.
Discuția s-a încheiat.
Urmează adidașii.
— Îi iau pe ăștia.
— Nu!
— De ce?
— Sunt murdari.
— Sunt puțin.
— Sunt distruși!
— Mamă, am mers de două ori cu ei.
— Îi iei pe cei noi.
— Dar mă bat.
— Te bat până la școală.
Copilul privește nedumerit.
— Și după?
— După nu se mai vede.
Priorități.
Pentru că nu cumva să creadă cineva că suntem săraci.
Cine?
Nu știm.
Lumea.
Această misterioasă „lume” urmărește permanent familia românească.
„Ce-o să spună lumea?”
„Ce-o să creadă lumea?”
„Cum să mergi așa? Te vede lumea!”
Probabil lumea are un departament special care monitorizează adidașii copiilor la început de an școlar.
Și acum… PARCAREA
Ora 7:50.
Tatăl conduce.
— Nu avem unde să parcăm.
Mama:
— Lasă-ne aici.
— Nu pot. E trecere.
— Toată lumea oprește.
— E poliție în față.
— Pune avariile.
În România, avariile au o proprietate juridică fascinantă.
Odată pornite, mașina intră aparent sub protecția unei convenții internaționale.
Poți opri oriunde.
Trotuar?
Avarii.
Trecere?
Avarii.
Bandă de circulație?
Avarii.
Pe altă mașină?
Dacă încape, probabil tot avarii.
Tatăl:
— Îl blochez pe ăsta.
Mama:
— Stau două minute.
— Nu stai două minute.
— Ba da.
— N-ai stat niciodată două minute.
— Hai, nu începe!
Mama coboară.
Copilul coboară.
Buchetul coboară.
Tatăl rămâne în mașină.
După 12 minute sună telefonul.
— Unde ești?
— La poartă.
— Păi ai zis două minute!
— Acum vin!
În limbajul începutului de an școlar, „acum vin” înseamnă între 30 de secunde și sfârșitul semestrului.
În spatele mașinii:
CLAXON!
Tatăl coboară geamul.
— Imediat!
Șoferul:
— M-ați blocat!
— Știu, vine acum.
— Când?
Tatăl privește spre poartă.
Soția tocmai vorbește cu trei mămici.
Știe răspunsul.
Dar nu are curaj să-l spună.
Credeați că s-a terminat? Urmează ședința cu părinții
Nu.
Prima zi a fost doar calificarea.
Vine mesajul:
„Bună ziua! Joi, ora 18:00, ședință cu părinții.”
Tatăl:
— Du-te tu.
Mama:
— De ce eu?
— Că eu am fost data trecută.
— Ai stat 20 de minute și ai plecat!
— Tocmai. Am experiență.
Joi, ora 17:10.
Mama este iar în fața dulapului.
Tatăl observă.
— Unde plecăm?
— La ședință.
— Și de ce probezi haine?
Liniște.
Tatăl realizează că a pus o întrebare pentru care nu era pregătit.
— Păi… nu te duci să vorbești despre copil?
Mama se întoarce lent.
— Și vrei să mă duc oricum?
Nu.
Evident că nu.
Etapa a doua a Campionatului Național al Mămicilor tocmai a început.
La ședință
— Bună, fetelor!
— Bunăăă!
— Ce faci?
— Pe fugă! Am venit direct de la muncă!
Perfect coafată.
— Și eu!
Machiaj impecabil.
— N-am apucat nici să mă schimb!
Ținută nouă.
În parcare:
— Aia e mașina nouă a Ioanei?
— Unde?
— Aia albă.
— Nu cred.
— Ba da.
— Dar avea BMW.
— L-a dat.
— Și-a luat Mercedes?
— Leasing.
— Aaaa…
Acest „aaaa” conține mai multă analiză financiară decât un raport de audit.
Începe ședința.
„Duamna”:
— Bună seara. Aș vrea să discutăm despre situația clasei…
O mână sus.
— Doamna, copiii au voie cu sticlă de apă pe bancă?
— Da.
Altă mână.
— Dar ce fel de sticlă?
Pauză.
— …cu apă.
— Nu, mă refeream dacă trebuie recipient reutilizabil.
Alt părinte:
— Eu cred că ar trebui toate la fel.
Din spate:
— De ce?
— Ca să existe uniformitate.
Altă voce:
— Și cine le cumpără?
Liniște.
Apoi, inevitabil:
— Eu aș avea o propunere…
În momentul acela, trei tați verifică simultan ceasul.
Unul scrie soției:
„Nu mai terminăm.”
Răspuns:
„Ce s-a întâmplat?”
„A avut cineva o propunere.”
Soția înțelege.
Nu mai pune întrebări.
Ședința de după ședință
La 19:45:
— Mulțumim, doamna!
— Seară frumoasă!
— Seară frumoasă!
Toată lumea pleacă.
Teoretic.
Practic, începe partea importantă în parcare.
— Fetelor, voi ce ziceți?
— Despre ce?
— Despre ce s-a discutat.
— Eu nu vreau să comentez…
Atenție.
Când cineva spune „eu nu vreau să comentez”, anulați planurile pentru următoarea jumătate de oră.
— …dar mie nu mi se pare normal.
— Nici mie!
— Exact!
— Eu n-am vrut să spun acolo…
— Nici eu!
Bineînțeles.
De aceea se spune acum.
Lângă ele, doi tați:
— Care-i a ta?
— Audi-ul.
— Care Audi?
Se uită în jur.
Sunt șapte.
— Ăla gri.
Sunt trei gri.
— Ăla cu avariile.
Acum știe.
A început școala
Așadar, dacă în septembrie traficul s-a dublat, florăriile lucrează ca înainte de Valentine’s Day, un copil de 35 de kilograme transportă un buchet de 12, mamele spun „n-am avut timp să mă aranjez” după o oră petrecută în fața oglinzii, copiii poartă adidași noi care îi bat, SUV-urile au cucerit trotuarele, iar o mașină cu avariile pornite te ține captiv de 20 de minute…
nu vă alarmați.
Nu s-a întâmplat nimic neobișnuit.
A început școala.
Copiii au intrat în clase.
Mamele în competiție.
Tații în trafic.
Cardurile în depresie.
Iar „duamna” încearcă să găsească acasă 34 de vaze pentru florile primite.
Mult succes în noul an școlar!
Mai ales părinților.
Copiii par să se descurce foarte bine și singuri.
Acest text este un pamflet și trebuie tratat ca atare. Personajele și situațiile sunt caricaturizate în scop umoristic. Orice asemănare cu persoane, mămici, tătici, copii, buchete, SUV-uri sau grupuri de WhatsApp reale este pur întâmplătoare. Dacă totuși v-ați recunoscut… probabil v-a recunoscut și grupul de WhatsApp.
